9. Izbaveste-ne de cel rau

Izbaveste-ne de cel rau

Speranta si hotararea mea este aceea de a finaliza astazi scurtul nostru studiu al rugaciunii Tatal Nostru. Pana acum am studiat multe dintre cererile cuprinse in rugaciune. Acum insa ne indreptam atentia inspre una din sectiunile rugaciunii care adesea este foarte gresit inteleasa. Ne-am mai uitat la aceasta sectiune in alt context, in cadrul cursurilor noastre, observand ca avem de-a face cu un exemplu de procedeu stilistic ebraic, procedeu foarte frecvent in Vechiul Testament, in mod special in cartile poetice, si care este numit "paralelism", procedeu in care doua afirmatii sunt fie sinonimice, fie antonimice, in primul caz cea de-a doua afirmatie avand acelasi continut, insa cuvinte diferite. Iar capacitatea de a observa prezenta paralelismului in Biblie este foarte importanta si de un mare ajutor in a invata cum sa interpretezi textul.
In Evanghelia dupa Matei, capitolul 6, putem observa un astfel de paralelism, uitandu-ne la rugaciunea Tatal Nostru, in continutul versetului 13: "Si nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de cel rau." Cu totii ati auzit aceasta propozitie din rugaciunea Tatal Nostru: "Si nu ne duce pe noi in ispita...".

Problema cu care ne confruntam, in primul rand, in ceea ce priveste acest paralelism, este aceea ca cele spuse ne sugereaza posibilitatea ca Dumnezeu sa fie, de fapt, implicat in ispitirea poporului Sau. In acelasi timp ne aducem aminte de ceea ce ne invata epistola lui Iacov, unde Iacov spune: "Nimeni, cand este ispitit, sa nu spuna: 'sunt ispitit de Dumnezeu!'". Nimic nu este mai departe de adevar sau de probabilitate decat ideea ca Dumnezeu Si-ar ispiti poporul sa pacatuiasca, in sensul de a-i seduce si a-i ademeni inspre a face raul. Dumnezeu niciodata nu ne duce in ispita in sensul acesta. Insa eu cred ca dificultatea intelegerii acestui lucru este legata de modul in care Scriptura foloseste cuvantul: "ispita". Ispita nu este folosita numai pentru a descrie incitarea la rau (acesta este sensul obisnuit pe care il dam acestui cuvant), ci si pentru a descrie testarea.
Ne gandim, de exemplu, la Adam in gradina Edenului, atunci cand a fost pus la incercare, cand Dumnezeu l-a testat. Nu Dumnezeu a fost acela care i-a sedus pe Adam si pe Eva si care a incercat sa-i incurajeze sa nesocoteasca Cuvantul lui Dumnezeu si sa manance din fructul oprit. Sarpele a fost acela care a facut toate aceste lucruri. Sarpele a jucat rolul de ispititor. Iar cand ne uitam la parerea pe care Biblia o are despre Satan vedem ca una dintre lucrarile de capatai ale lui este aceea de a-i ispiti pe oameni in sensul de a-i incita la pacat. Insa ceea ce s-a petrecut acolo, in gradina Edenului, din perspectiva lui Dumnezeu, nu a fost ca Dumnezeu a incercat sa-i incite pe Adam si pe Eva la pacat, ci ca El i-a pus la incercare. Iar ei au cazut testul.
Acest tip de test il mai intalnim nu o data in Scripturi. Evident, cel mai dramatic exemplu din Noul Testament al acestui mod de a testa este acela in care Isus este dus in pustie si expus, timp de 40 de zile, la asaltul nestapanit al lui Satan, in acea pustie in care, ni se spune, Isus a fost ispitit. Adica, Dumnezeu Il pune pe Isus, care este noul Adam, al doilea Adam, intr-o situatie in care sa poata fi testat. Iar acest test il expune pe Isus, fara nici un ajutor, la atacul nestapanit al lui Satan insusi. Si cred ca unul dintre cele mai impresionante fragmente din intreg Noul Testament este inregistrarea scripturala a perseverentei lui Isus in neprihanire, in mijlocul acelei testari.
Unde altundeva mai gasim un astfel de exemplu de testare? Il gasim in Geneza 22, unde Dumnezeu vine la Avraam si-i spune: "Avraame, ia-ti fiul, pe cel pe care-l iubesti, pe singurul tau fiu, pe Isaac, du-te la muntele pe care Eu ti-l voi arata si adu-Mi-l ca jertfa acolo." Dumnezeu l-a pus pe Avraam la incercare iar testul prin care avea sa treaca acesta a fost unul grozav.
Avem o alta carte in Vechiul Testament, care este in intregime centrata in jurul dramei unui test. Este vorba de cartea lui Iov. Va aduceti aminte de relatarea lui Iov? Cum aceasta, in prolog, ni-l arata pe Satan venind in prezenta lui Dumnezeu dupa ce a colindat in lung si-n lat pamantul? Vine in ceruri pentru a-L sfida pe Dumnezeu. In esenta, el spune: "Priveste la oamenii astia de acolo, de jos! Toti sunt sub talpa mea. Toti fac numai ce le spun eu sa faca. Eu sunt printul puterii vazduhului iar acesti oameni sunt, prin natura lor, ucenicii mei. Nimeni de acolo, de jos nu Ti se supune." Iar Dumnezeu ii raspunde: "Stai putin! L-ai vazut pe robul Meu Iov?" Ce-I raspunde Satan lui Dumnezeu? Ii spune: "Iov nu trebuie luat in considerare." "De ce?", il intreaba Dumnezeu. Satan Ii raspunde: "Oare degeaba Te slujeste Iov? De ce nu Te-ar sluji? L-ai binecuvantat cu orice binecuvantare posibila si ai ridicat in jurul sau un zid de protectie. L-ai aparat de orice pericol posibil, de orice durere, pierdere sau boala. Ia-Ti numai protectia de peste el, lasa-ma sa ma ating de el si vom vedea cat timp va trece pana va incepe sa Te blesteme." Astfel, intreaga carte Iov se concentreaza asupra a ceea ce se petrece dupa aceasta schimbare ce are loc in ceruri, cand Dumnezeu Isi retrage mana de peste Iov, lasandu-l expus si fara aparare in fata atacurilor lui Satan.

Aceste intamplari din Scriptura sunt suficiente pentru a ne ajuta sa intelegem cum au reactionat evreii la aceasta afirmatie pe care Isus o face aici: "Cand va rugati, sa o faceti in felul acesta: '... nu ne duce pe noi in ispita ...'". Adica, nu ne pune in situatia in care sa fim ispititi! Nu ne pune la incercare! Nu ne expune la sagetile inamicului! Ci, o, Dumnezeule, pune un zid de aparare in jurul nostru! Apara-ne! Fii scutul si pavaza noastra! Acesta este lucrul pe care il cerem, in rugaciunea Tatal Nostru, atunci cand spunem: "Nu ne duce pe noi in ispita...". Isus ne invata, le spune ucenicilor Sai: "Trebuie sa trec prin foc. Trebuie sa trec prin incercare. Insa vreau ca voi sa va rugati ca Tatal sa nu aduca niciodata peste voi astfel de incercari." Prin urmare, ar trebui sa-I cereti lui Dumnezeu sa ne pazeasca de o asemenea incercare.

Spuneam insa la inceput ca aici avem un paralelism. Iar pentru a intelege paralelismul trebuie sa va uitati la ambele segmente ale lui deoarece ele se amplifica unul pe celalalt. A doua parte a acestui paralelism este: "Si nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de rau/cel rau." Din nou, aceasta portiune din rugaciunea Tatal Nostru este nu de putine ori gresit inteleasa din pricina sensului propozitiei: "ne izbaveste de rau/cel rau? In Scripturi, in Noul Testament grecesc, termenul pentru "rau" este poneron. Daca ne uitam la ultimele doua litere, la sufixul "on", acesta indica un anumit lucru, din punct de vedere lingvistic. In limba greaca, ca de altfel in multe alte limbi, substantivele sunt alcatuite in asa fel incat sa indice fie genul masculin, fie pe cel feminin sau neutru. Le recunosti dupa perechile de singular-plural: la masculin: un-doi; la feminin: o-doua; si la neutru: un-doua (in engl. este mai simplu: he, she, it, n.tr.). Exact la fel cum folosim pronumele el si ea. Vorbim, de exemplu, despre barci si le indicam printr-un pronume feminin (o barca - doua barci, n.tr.) si asa mai departe. Este important faptul ca termenul care apare aici, in rugaciunea Tatal Nostru, nu este poneron. Poneron inseamna "rau", fiind un substantiv abstract. Terminatia "on" apartine genului neutru. De obicei cand intalnim cuvantul "rau" il intalnim la forma neutra poneron. Insa aici, in rugaciunea Tatal Nostru, cuvantul grecesc nu este poneron, ci poneros. Iar terminatia "os", in limba greaca, indica genul masculin al substantivului, si nu genul neutru. Astfel, atunci cand Isus foloseste acest substantiv, Noul Testament grecesc comunica acest lucru intr-o forma literara pe care cei care studiaza limba greaca o vor recunoaste imediat. Acest substantiv este mai bine tradus, asa cum o fac unele traduceri mai recente, nu cu: "Si nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de rau" ci, asa cum trebuie tradus cuvantul grecesc poneros, anume: "... ci ne izbaveste de cel rau". Raul, in general, este ceva abstract. Este la genul neutru. Insa atunci cand termenul poneros este folosit in Noul Testament, acesta este folosit ca un titlu care i se aplica in mod particular lui Satan.
Prin urmare, ceea ce vrea sa spuna Isus este urmatorul lucru: "Nu ne expune acolo unde sa fim ispititi, acolo unde sa fim asaltati de puterea lui Satan." Aceasta portiune a rugaciunii Tatal Nostru este o cerere si o petitie catre Dumnezeu pentru a fi aparati de sagetile arzatoare ale diavolului. In fiecare zi ar trebui sa ne rugam pentru izbavire, nu in sensul unei exorcizari sau a unei eliberari de demoni, ci in sensul protectiei in fata asalturilor lui Satan.

Am discutat ultima data despre cererea din rugaciunea Tatal Nostru referitoare la iertarea pacatelor. Cu acea ocazie am vorbit despre sondajul facut printre studentii de la acel colegiu crestin, in care atat de multi studenti pareau sa aiba o uriasa povara de vinovatie, care nu a fost rezolvata. Am spus atunci ca noi ar trebui sa avem o sensibilitate fata de neprihanire si asa mai departe si ca nu este chiar atat de nesanatos sa ai, din cand in cand, o constiinta apasata de vina. Problema este ca trebuie sa ne potrivim sentimentele de vinovatie cu o vina reala. Exista o diferenta intre vina si sentimentele de vinovatie, diferenta pe care trebuie s-o intelegem.
Daca te duci intr-o sala de tribunal unde se judeca un proces de crima, judecatorul il va intreba pe acuzat: "Esti sau nu esti vinovat? Cum pledezi?" iar acesta ii va raspunde: "Pledez ca fiind nevinovat." Apoi ii ceri sa dovedeasca, iar el iti va raspunde: "Nu pot fi vinovat, deoarece nu simt nici o vina." Cel fel de argument este acesta? Stim ca este posibil sa-ti insemnezi cu fierul rosu cugetul. Stim ca exista criminali psihopati. Stim ca exista oameni care sunt sociopati, care nu simt nici o povara sau remuscare fata de raul pe care il savarsesc. Insa faptul ca acel sentiment de vinovatie nu este prezent nu schimba cu nimic realitatea faptelor savarsite. Scopul unui juriu nu este acela de a constata daca o persoana se simte vinovata, ci acela de a constata daca o persoana este vinovata. Avem nevoie sa intelegem ca acea vina este o realitate obiectiva. Sentimentele de vinovatie sunt aspectul subiectiv al vinei. Uneori nu ne simtim vinovati atunci cand ar trebui sa ne simtim iar alteori ne simtim vinovati atunci cand nu ar trebui sa ne simtim, deoarece nu am facut nimic rau.

Care este rolul Satanei aici? Suntem obisnuiti cu Satan in rolul de ispititor, de seducator. Si, intr-adevar, acestea sunt lucrurile pe care le face. Aceasta este metoda lui de lucru. Insa in ceea ce priveste modul de a actiona in viata crestinului, metoda lui nu este atat de mult aceea de a ispiti, cat aceea de a acuza - in sensul acesta, Satan este Acuzatorul. Prin aceasta metoda el vine la crestin si face tot ceea ce ii sta in putere pentru a-l paraliza pe credincios cu sentimente de vinovatie. In sensul acesta el se afla in opozitie directa cu adevarul lui Dumnezeu. Acesta a fost rolul sau de la inceput, sa-L contrazica pe Dumnezeu in tot ceea ce Acesta spune. Crestinului care si-a marturisit pacatul, care si l-a recunoscut si s-a cait pentru el, care a venit inaintea lui Dumnezeu pentru a cere iertare, Dumnezeu ii promite ca-l va ierta. Dumnezeu spune: "Esti iertat." Insa imediat ce Dumnezeu spune ca suntem iertati, apare Satan, care ce spune? "O, nu sunteti iertati. Inca sunteti vinovati." Iar atunci cand ascultam de el, in acel moment devenim impovarati si incovoiati sub acea teribila povara a vinovatiei care ne paralizeaza. Acesta este contextul in care Pavel afirma, aproape triumfator: "Cine ii va acuza pe cei pe care i-a ales Dumnezeu? Dumnezeu este Cel care ii considera drepti, impreuna cu Hristos, care a fost inviat dintre cei morti." El este dreptatea noastra. Iar noi ar trebui sa spunem - in masura in care ne lasam la mila tribunalului lui Dumnezeu, facand apel la dreptatea lui Hristos ca temelie a mantuirii noastre - atunci cand Satan ne da tarcoale incepand sa-si joace rolul de acuzator: "Hei, Satan, da, ai dreptate, am pacatuit. Insa pacatul imi este ispasit. Pacatul meu a fost iertat. Dispari de aici! Da-mi pace!".

Acest adevar este o componenta atat de importanta a vietii crestine incat nu ma surprinde deloc ca Isus a incorporat-o in rugaciunea Tatal Nostru. "Nu ne duce pe noi in ispita. Nu ne aduce in situatia in care sa fim ispititi. Izbaveste-ne de cel rau." Izbaveste-ne nu doar de ispitirea celui rau ci, de asemenea, de acuzele celui rau.
Martin Luther obisnuia sa aiba astfel de lupte interioare in care simtea in mod acut prezenta lui Satan. Si nu mi-l pot imagina pe Satan concentrandu-si puterile asupra altcuiva, cu o mai mare fervoare, decat asupra lui Luther in acel secol 16. Luther ar fi avut un atat de acut sentiment al prezentei lui Satan incat o data a ridicat calimara si a aruncat cu ea prin incapere. Oamenii au crezut ca a innebunit si ca arunca cu calimara dupa Satan. Luther ar fi vorbit despre ceea ce el numea atacul nemilos si nestapanit al lui Satan impotriva lui, in incercarea de a-l compromite, in incercarea de a-l aduce in pragul disperarii, in incercarea de a-l determina sa-si renege credinta. Si, astfel, Luther ar fi ingenuncheat in fiecare zi, spunand rugaciunea Tatal Nostru: "Nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de cel rau - poneros. Fiecare crestin are nevoie de aceasta rugaciune si aceasta ar trebui sa fie parte din rugaciunea fiecarui crestin.

Concluzia rugaciunii Tatal Nostru se concentreaza din nou asupra lui Dumnezeu. Va aduceti aminte ca am observat aceasta concentrare asupra lui Dumnezeu in primele cereri: "Sfinteasca-Se Numele Tau! Vie imparatia Ta! Faca-Se voia Ta!". Concentrarea a fost pe gloria lui Dumnezeu. Si numai dupa ce trecem prin acest proces al rugaciunii putem acum sa ne indreptam atentia inspre nevoile noastre: "painea noastra cea de toate zilele"; "Fereste-ne de situatia in care putem fi ispititi!"; "Iarta-ne pacatele!". Observam acum ca punctul focalizator s-a mutat de la Dumnezeu inspre noi insine. Insa nu ramane acolo. Ajunge sa faca un cerc complet. Astfel ca rugaciunea se incheie cu o alta afirmare a suveranitatii lui Dumnezeu, a perfectiunii lui Dumnezeu si a maiestatii lui Dumnezeu, acolo unde este rostita fraza de incheiere: "Caci a Ta este imparatia si puterea si gloria in vecii vecilor." Ce inseamna lucrul acesta? Inseamna ca puterea, imparatia si gloria Ii apartin lui Dumnezeu.
Spuneam ca prima si cea mai importanta regula a rugaciunii este sa ne aducem aminte cine este Cel caruia I ne adresam in rugaciune. Cand ne rugam, Ii vorbim Celui care poseda toata puterea. Celui caruia Ii apartine imparatia in care avem privilegiul de a trai. Si Celui care a spus ca nu-Si va imparti slava cu nici un om. Si ne aducem aminte ca in Noul Testament suntem invatati ca daca ne laudam cu ceva, in Domnul trebuie s-o facem. Pentru ca El merita gloria. A Lui este gloria. Si trebuie sa ne aducem aminte ca in fiecare rugaciune pe care o facem sa Ii atribuim lui Dumnezeu ceea ce in mod normal ii apartine, ceea ce ii apartine din vesnicie in vesnicie, anume puterea, imparatia si gloria. Iar atribuirea acestor lucruri lui Dumnezeu nu este ceva simplu, ocazional sau temporar, ci are o dimensiune eterna: "Caci a Ta este imparatia, puterea si gloria in vecii vecilor". Uneori cand ii aud pe crestini rugandu-se rugaciunea Tatal Nostru imi dau seama cat de putina atentie acorda unii sfarsitului rugaciunii, atunci cand spun: "in veci de veci si in vecii vecilor, amin".

Observatii finale
Unul dintre cele mai grele lucruri pe care trebuie sa le discernem in viata crestina este diferenta dintre convingerea Duhului Sfant si acuzatia lui Satan. Atunci cand pacatuim, o parte din lucrarea Duhului Sfant este aceea de a ne convinge de pacat si de dreptate. Si, intr-un sens cum nu se poate de real, Duhul Sfant vine la noi si ne tulbura constiinta. Acelasi lucru il face si Satan. Nu numai ca Satan ne acuza - desi face acest lucru, defaimandu-ne si aducand acuzatii false impotriva noastra - dar multe dintre acuzatiile spre care Satan este hotarat sa ne atraga atentia sunt lucruri pentru care suntem intr-adevar vinovati. Iar Duhul Sfant face acelasi lucru. Prin urmare, care este diferenta? Cum putem discerne intre convingerea Duhului Sfant, care este spre mantuire, si acuzatia lui Satan, care este spre distrugere? Nu cred ca este o intrebare care sa aiba un raspuns simplu. Raspunsul pe care pot sa-l dau din experienta este acesta: am descoperit, in urma experientei, ca atunci cand Duhul Sfant ma convinge de pacat si vina, oricat de dureros ar fi acest lucru, intotdeauna exista acolo si un element al bucuriei. Pentru ca atunci cand Duhul Sfant vine si ne convinge de pacatul nostru, constientizandu-ne de vina pe care o avem, El intotdeauna, in acelasi timp, ne indreapta privirile si inspre cruce, inspre locul in care putem scapa de povara vinovatiei. Astfel, desi putem fi convinsi inspre a ne plange pacatul, niciodata nu vom fi convinsi inspre a fi disperati cu privire la el. In acelasi timp, Satan vine fara mila si incearca sa ne lase fara speranta; el incearca sa ne faca sa ne concentram asupra propriilor noastre eforturi ca si cum ne-am putea rascumpara singuri. Acuzandu-ne, scopul lui este acela de a ne indeparta de Hristos si de cruce. Nu cunosc o alta cale in afara de aceasta prin care sa aflam diferenta. Si tot ceea ce pot spune este ca, atunci cand te simti vinovat, atunci cand ma simt vinovat, stim unde trebuie sa mergem. Trebuie sa mergem la cruce. Trebuie sa mergem la Isus.